8 ianuarie 2024, jumătatea zilei. Piața Victoriei, București. Ninge viscolit, -5 grade.

Merg la pas și într-un gang văd o persoană învelită într-o pătură și stând pe niște cartoane, mă apropii puțin și mă opresc – am văzut că respiră, am simțit ușurare și tristețe, în același timp. Și, în preț de doar o secundă, aud în capul meu toate vocile care mi se plânseseră vreodată de răul ce-l traversează, inclusiv pe-a mea, apoi am simțit o vinovăție grea, grea de tot – pentru că niciuna dintre poveștile acestor voci nu semăna cu ceea ce vedeam acum.

Mai merg doar câțiva metri, tot într-un intrând de o clădire văd un bătrânel scund, îmbrăcat gros, având lângă el două sacoșe mari de rafie – ceea ce păreau a fi cam tot bagajul vieții sale. Mai fac un pas și apuc să îi văd și fața, zâmbea cu o bucurie care mi-a stârnit un instantaneu zâmbet și mie. Focusată fiind pe celelalte detalii de mai sus, mi-a trebuit o secundă să observ de ce zâmbește așa, caut cu privirea și văd la un metru de el, pe marginea trotuarului câțiva porumbei care mai așteptau încă o mână de hrană din partea bătrânelului. Mai vine încă o mână de hrană către ei și odată cu asta se reîmprospătează și zâmbetul bătrânelului, care pur și simplu se bucura privind porumbeii hrănindu-se din pâinea lui.

Pentru ceva timp – habar nu am cât – am avut impresia că în imensa Piața Victoriei erau doar bătrânelul și porumbeii și că orice altă mișcare din jur a stat în loc. Am stat și eu în loc, cred, sau măcar am încetinit și privind lung… am simțit recunoștință, multă, caldă, vie, învățând – pentru a infinita oară – cât de puțin avem nevoie să ne bucurăm și să zâmbim, cu adevărat. Mai ales atunci când oferi, orice, din oricât, oriunde, oricum, oricui.

Așa mi-am început anul, cu o lecție de care avem mereu nevoie, cu toții. Lumea înseamnă dragoste, sub orice formă, oriunde, oricui, oricum, orice, oricât. Așa că haideți să ne mai oprim – din când în când – să mai observăm un un om încercat de viață într-un mod în care mulți dintre noi nici că ne imaginăm sau un bătrânel care hrănește porumbei, zâmbind intens, bucuros și onest.

Nu am o ilustrație din realitate pentru această scurtă poveste – așa cum cere internetul astăzi (așa că am folosit una generală, de pe google) – dar, am trăit aceste momente fără să mă gândesc că aș putea să fac o poză și aleg să împărtășesc și eu cu voi din învățăturile vieții, așa cum bătrânelul a dat din pâinea lui porumbeilor din Piața Victoriei.