Didi, pentru mine. Pe Didi am cunoscut-o cand lucram in Adevarul si mi-a atras atentia din primul moment. Ma intrebam ce cauta o fiinta atat de dichisita ca ea intr-o redactie open space cu zeci de oameni. De ce spun asta? Pentru ca atunci a fost prima oara in viata mea cand am vazut o tinuta din doua piese – fusta pana spre genunchi si sacou, in stilul Coco Chanel.
Didi era impecabila in fiecare zi, in acelasi stil, imi parea ca din reviste. Asta se intampla acum vreo 10-11 ani, iar Didi a ramas la fel de stilata si astazi, cand am zarit-o pe strada cu putin timp in urma, traversand o strada, eu fiind la volan. Am stiut imediat ca este ea, desi nu i-am prins la vedere nici macar profilul, dar cand am vazut tinuta, dar mai ales atitudinea cu care era purtata tinuta, mi-a fost limpede ca nu era altcineva decat Didi. Da, intr-un Bucuresti atat de mare, pe Didi o recunosti fara indoieli. Si nici n-au trecut decat cateva zeci de minute cand postarea ei de pe Instagram mi-a confimat ca ea era.
Didi nu are doar stil, sa ne intelegem! Probabil ca va imaginati ca un astfel de stil nu poate fi purtat decat de o persoana fina, cu atitudine, feminitate, frumusete, dar si de o bunatate din aia primara, instinctiva. De fapt, cred ca Didi a fost tot prima persoana la care am observat compasiunea, in mod constient. Iar lucru asta se simte, constient sau nu, in toata munca ei.
Nu degeaba cand o vad sau ma gandesc la ea, la mine-n cap e precum Coco Chanel, un icon al stilului si al atitudinii, pentru ca Didi este, pentru mine, la fel de celebra, aici, acum, in lumea noastra. Asa ca va invit sa-i citim povestea Dianei, scrisa chiar de ea, pentru ca stim cu totii, exceleaza la asta! Nu mai pun faptul ca impartasesc aceasta pasiune cu ea – scrisul! ?
De la scrisoare scrisa de mana, la Fine Society
Muncesc de la 13 ani, de cand am trimis prima data o scrisoare redactata de mana, pe adresa unei reviste de seriale si telenovele, spunand ca vreau sa colaborez cu ei. Anexam si un articol „de model”, care sa arate ce pot sa fac. Nu stiu de unde am avut acest fler de marketing, nu auzisem de asa ceva pe atunci, dar a functionat. Asa ca prima oara cand mi-am vazut numele intr-o caseta redactionala atat aveam: 13 ani. Faceam analize despre seriale si traduceri din spaniola si engleza. De atunci nu m-am mai oprit din scris, chiar daca am trecut ulterior de la revistele de seriale la Acasa Magazin, apoi Cosmopolitan, apoi Forbes si in cele din urma propria mea platforma online, Fine Society.
Am stiut mereu ca scrisul e vocatia mea, dar la 16 ani am primit, de la unul dintre redactorii-sefi ai revistelor cu care colaboram, un sfat foarte pretios: sa NU dau la jurnalism. Sa-mi aleg al doilea lucru pe care il iubesc dupa scris si sa ma axez pe el, pentru ca talentul la scris nu mi-l poate lua nimeni, dar e bine sa mai explorez si altceva. Pentru mine a fost un sfat foarte bun. Iubeam limbile straine, asa ca am dat la Relatii Economice Internationale la ASE, sectia engleza-spaniola.
Apoi am facut un masterat american in Diplomatie si Relatii Internationale. M-au ajutat enorm sa fiu cine sunt azi, chiar daca nu profesez in domeniu. M-au structurat mental si ca om. In plus, acea perioada mi-a reconfirmat faptul ca eu vreau sa scriu.
Redactor-sef pe trei publicatii
Primul lucru pe care-l faceam cand ajungeam intr-un campus nou, intrebam care e revista facultatii si cum pot sa scriu pentru ea. Tot in acea perioada, colegii mei americani imi citeau blogul, „Diana and the World”, si ma intrebau tot timpul ce mai scriu nou, deci cumva scrisul era omniprezent pe fundal, chiar daca eu ma „pacaleam” temporar ca vreau sa urmez o alta cariera.
Drept urmare, am fost redactor de revista si colaborator de la 13 ani, iar in facultate am lucrat ca Assistant Manager si PR Manager intr-o companie romanească. Apoi, dupa masteratul american, am ajuns in Adevarul Holding, unde am fost, pe rand, reporter, redactor, apoi editor coordonator si in cele din urma redactor-sef pe trei publicații: una lunara, una trimestriala si una anuala.
Ca arii, am scris de la seriale si opinii despre single girls pana la burse de valori, piloni de pensie, antreprenoriat, travel, luxury. Cel mai bine ma simt insă pe zona de lifestyle, privita insa dintr-o perspectiva pragmatica: nu scriu despre trenduri, noutati, evenimente, ci despre mecanismele din spate: cum se intamplă lucrurile, cine le face sa se miste si cum au ajuns acei oameni acolo.
Libertatea de a simti si de a fi creativ
In prezent, ma ocup exclusiv de platforma mea de lifestyle, finesociety.ro, unde scriu despre „tot ce-i fin si fain”. Aceasta este deviza site-ului.
Cel mai mult imi place ca sunt libera si am privilegiul sa deschid laptopul dimineata si sa ma gandesc despre ce am chef sa scriu sau ce poveste mi-ar placea să fac si cu cine. Am multe proiecte si colaborari, dar accept numai ceea ce imi place realmente si ceea ce simt ca mi se potriveste, deci chiar sunt un om liber. Iar partea cea mai frumoasa la aceasta profesie este ca, atunci cand ai o curiozitate despre un om sau un brand, poti sa ajungi sa afli „live” tot ce vrei despre ei. Sa le scrii, sa le propui o intalnire si sa ajungi sa stai cu ei, fata-n fata, iar ei sa-ti raspunda la toate intrebarile. Pentru un om curios din fire, acesta este un vis devenit realitate.
Si da, intotdeauna am stiut ca voi ajunge aici. Nu-mi amintesc de vreo perioada a vietii mele constiente in care sa NU imi doresc sa scriu. Joaca mea de la 5-6 ani era de-a revista: luam coli A4, le indoiam si pe ele imi faceam propriile reviste. Eu sunt dovada vie ca, uneori, vocatia ne alege pe noi, nu invers.
Iar satifactia nu intarzie sa apara si faptul ca in ziua respectiva am scris o poveste care a transmis niste informatie utila sau interesanta in lume, ca am cunoscut un om fain sau pur si simplu ca am invatat ceva nou. Cu fiecare intalnire inveti ceva si te „slefuiesti”. Jurnalismul este o scoala perpetua, unde cursurile au loc zilnic.
“Niciodata nu e prea tarziu sa gasesti fericirea!”
Ma intreba Simona si de vise si pot spune ca, in momentul asta, nu pot spune ca am un vis mare neimplinit, imi doresc sa ma bucur de ceea ce am acum, fiindca am muncit mult pentru asta. Sa pot sa ma relaxez, sa savurez, sa nu mai alerg. Iar ca vis de realizat intr-o buna zi, as vrea sa am un adapost de caini ultramodern, unde animalutele fara stapan sa fie fericite si ingrijite. Deocamdata donez lunar pentru Kola Kariola si alte asociatii care lupta pentru cauzele animalelor fara stapan si incerc sa ii sustin pe cei care fac deja lucruri pe acest domeniu. Dar într-o zi stiu că planul meu se va implini.
Si chiar daca uneori e dificil, pentru ca viata este si asa, eu sunt un om credincios si am incercat sa gasesc mereu in mine increderea si optimismul ca totul va fi bine si ca nimic nu se intampla fara un scop. Iar ca deviza, in toate momentele grele am rezonat la perfectie cu vorbele lui Winston Churchill: „When you’re walking through hell, keep walking”.
In final, as vrea sa va las voua, cititorilor, un mesaj in care eu cred cu tarie: Trebuie sa cauti mereu ceea ce te face fericit si sa nu renunti pana nu gasești. Indiferent ca ai 20, 30 sau 60 de ani. Niciodata nu e prea tarziu.
