Doamne, despre Mirela aș scrie lucruri care nu-s neapărat de spus, dar aleg să pun un filtru scurt – deși amândouă suntem de o autencitate, după cum bine spune și ea mai jos –  uneori chiar iesită din comun. Eu și Mirela – colege fiind – ne-am descoperit oglindindu-ne și s-a lăsat cu scântei, d-alea de ard rău, vă zic. ☺️ Ne-am atras întocmai pentru că suntem foarte similare și am avut nevoie să ne călcăm pe bătături până când am ajuns să spunem de atâtea ori “doamne, faci exact ca mine!!!”, încât am ajuns să ne simțim într-o siguranță greu de descris și până când încrederea s-a mutat la ea acasă. Astfel că relația noastră a devenit reală, naturală și atât de autentică, încât e aproape scary de cât de multe lucruri ne putem împărtăși! Mirela e omul ăla căruia ajungi să îi fii atât de recunoscător pentru nivelul brutal de onestitate, deși dacă nu ești pregătit pentru ea, o rumegi cam greu. ☺️ Iar, când am văzut-o în procesul de media training cu clienții (o să vedeți mai jos un pic detalii) am crezut că are o formă de nebunie atât de frumoasă pe care vrei, pur și simplu, să alegi s-o ai în viața ta! Mulțumesc, Mire, pentru toate lecțiile împreună, sunt recunoscătoare că te am aici, în viața mea! 

Haideți să vedeți ce poveste frumoasă are Mirela, mai jos! ☺️

• De când ești în câmpul muncii? – ca să spuneam așa. 

De peste 20 de ani. Îmi e teamă să calculez exact câți peste 20, dar cred că nici nu are prea mare importanță. Recunosc, însă, că nu simt anii ăștia ca pe o povară. Nici nu știu când au trecut, deși simt că nu au trecut degeaba. Poate că nu am reușit ca la fiecare moment din viața mea să fiu recunoscătoare sau să apreciez ce am trăit, ce am experimentat. Cred totuși că nu e târziu să fiu recunoscătoare acum.

• Ce ai studiat? 

Cumva răspunsul meu se împarte în două. Dacă ne referim la studii academice, am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Română-Franceză, iar apoi am urmat Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Chiar dacă nu sunt nici profesoară și nici psiholog, cumva ambele facultăți m-au ajutat și m-au format. Nu cred nici măcar o secundă că le-am făcut degeaba sau că ar fi trebuit să studiez altceva, chit că meseria mea de acum este alta. Ambele facultăți le-am făcut pentru sufletul meu și le-am ales din plăcere, nu dintr-o necesitate sau pentru că aveam nevoie de o diplomă. Nu am cum să uit vreodată sala de bibliotecă a Facultății de Litere. Absolut superbă, înaltă, din lemn vechi, cu scări care scârțâiau, cu lumini difuze, pereți înalți acoperiți de cărți, mese din lemn masiv la care îmi imaginam că au stat scriitori cunoscuți și miros de cărți care au trecut prin mâinile multor studenți. Pentru mine ăsta era un refugiu și era o liniște. Una dintre imaginile alea pe care le-aș îngheța în timp. 

La fel de puternică emoțional pentru mine a fost și practica de la Spitalul Obregia. Doar că senzația era alta, nu era liniște, simțeam doar o neputință și în același timp recunoștință pentru cine sunt, pentru viața pe care o am. Cu fiecare caz prezentat, cu fiecare vizită acolo, era ca și cum cineva îmi punea o oglindă în față, să mă uit la mine și să îmi spun că sunt norocoasă și că mă iubesc. De la schizofrenici am învățat cel mai mult despre oameni și despre emoțiile noastre. Am înțeles că suntem fragili, că este așa o graniță subțire între a-ți face singur bine și a te sabota, încât este important să fim mereu vigilenți și atenți la lumea din noi. “Infernul sunt ceilalți”, dar cum rămâne cu infernul din noi?  

• Ce arii / domenii / funcții ai acoperit până acum și ce ai făcut pentru ele? 

Vreo 16 ani am fost jurnalist. Încă mă mai simt, îmi curge prin una dintre vene. Pornirile de jurnalist sunt încă în mine și nu cred că le voi pierde vreodată. Am început ca redactor care scria știri culturale și așa am descoperit lumea fascinantă a teatrului și filmului. Era multă dramă, artiștii sunt dramatici și cumva îmi acopeream propria nevoie de dramă. Apoi am fost redactor acreditat la Ministerul de Externe, la Guvern și după aceea Administrația Prezidențială. Altă lume, o trecere bruscă de la cultură la politică. Erau și aici drame, dar astea m-au învățat cinismul, m-au învățat să nu am încredere decât în ce văd și ce aud eu. Și sunt recunoscătoare și pentru asta. Miros bulshitul de la o poștă. Cât am fost redactor acreditat la Cotroceni am călătorit enorm, am participat la momente istorice, am întâlnit aproape toți liderii lumii. Ăștia au fost anii în care am simțit ce mică sunt, ce mare e lumea, ce norocoasă sunt. Am fost apoi redactor-șef, iar asta a fost una dintre experiențele greu de digerat. Mi-a fost greu să înțeleg de ce un adult nu poate să fie asumat, de ce mințim, de ce acceptăm să ne facem meseria cu jumătate de măsură, de ce oamenii nu sunt conectați și atenți unii la alții, de ce vrem să moară și capra vecinului. Cred că etapa asta m-a călit cel mai mult. Am învățat răbdarea, toleranța, să accept că nu toți oamenii sunt corecți și că nu suntem la fel. Și nici nu trebuie. Și am mai învățat că nu e jobul meu să schimb oamenii. 

Vreo doi ani de zile am fost consilier la Guvern, apoi la Senat și am înțeles că nu e de mine. Că stomacul meu nu este făcut pentru o astfel de lume, că este o iluzie să cred că pot schimba ceva și că în aparatul de stat lucrurile se fac dintr-o inerție și nu te poți lupta cu morile de vânt. Nu vreau să fiu Don Quijote, vreau să-mi trăiesc viața mea. 

• Ce faci acum? 

Pe cartea de vizită scrie Senior PR Consultant. Definiția PR-ului ar fi aceea a menținerii comunicării dintre o companie și consumatori sau dintre o companie și alte entități economice. Altfel spus, oamenii de PR sunt responsabili de modul în care o companie este percepută în exterior. Dincolo de aceste definiții de manual, eu cred sincer că relația dintre PR și o companie ar trebui să fie construită pe încredere, același gen de încredere pe care o construim în relația cu un psiholog. Este necesar să înțelegi nu doar domeniul de activitate al companiei, trebuie să cunoști oamenii, să le înțelegi punctele forte și, mai ales, vulnerabilitățile. E și un pic de love affaire aici. Dacă reușești să cunoști businessul, dacă poți crea o conexiune reală și autentică cu oamenii, n-ai cum să nu te îndrăgostești. Nu poți să creionezi frumos și credibil imaginea în exterior a unei companii, dacă tu nu crezi în ea, dacă pentru tine nu este frumoasă. Poate că uneori ni se pare că oamenii de PR spun cuvinte. Cuvinte frumoase, artificiale, exagerate, bulshituri sau ce mai cred alții. Și da, poate că unii oameni de PR fac și asta. Dar se simte când toate acele cuvinte vin dintr-un gol emoțional, se simte când sunt cuvinte goale. Este o iluzie să crezi că poți să păcălești oamenii, că poți să minți frumos. Poate că poți pe termen scurt, dar de ce am vrea să construim punți care la prima adiere se dărâmă? Poate că ar trebui să ne schimbăm meseria dacă noi credem că PR-ul se face aici și acum. Sau că este despre un comunicat și atât. Nu! E despre timp, despre construcție, despre cărămidă peste cărămidă. Da, știu, este nevoie de timp. Ai nevoie de timp să cunoști compania cu care lucrezi, ai nevoie de timp să cunoști oamenii, ai nevoie de timp să creezi punți, dar rezultatul final e ceva consolidat, construit pe un fundament real, solid, care nu va pica la cel mai mic vânt.

• Ce-ți place cel mai mult la ce faci acum? 

Îmi place că nu e nimic plictisitor, că învăț mereu ceva nou, că mă îndrăgostesc cu fiecare experiență. Că mă descopăr pe mine cu fiecare experiență și că se creează conexiuni în lumea asta a PR-ului și nimic nu e întâmplător. Și îmi mai place că fiecare implicare a mea contează, că nu e în zadar. Dacă ceva din ce fac eu schimbă percepția unui singur om, pentru mine asta înseamnă valoare adăugată. Și ador partea de media training. Este pur și simplu un exercițiu de cunoaștere, ca o oglindă pe care le-o pun participanților la media training, iar ei reușesc să se vadă fix așa cum sunt, cu calități, cu vulnerabilități. Și fac asta într-un mediu sigur. Este o experiență din care învăț și eu. Învăț să mă adaptez la tipologii diferite, învăț din greșelile lor, învăț din reacțiile lor spontane, învăț din acele răspunsuri naturale și atât de spot on, la care eu poate nu m-aș fi gândit. Cred că asta mă atrage cel mai mult: să văd cum evoluăm împreună.

• Cum ai decis să fii aici și cum ai făcut asta? 

Nu am decis neapărat. A fost o ușă deschisă și un om care m-a întrebat dacă vreau să intru pe ea. Am lăsat instinctul să aleagă. Cred că a fost prima ușă din viața mea pe care am intrat fără așteptări, fără frici, am intrat pur și simplu și am lăsat lucrurile să fie.

• Ce-ți oferă cel mai mult satisfacția aia cu care-ți place să mergi la culcare? ❣

Sunt multe lucruri care mă fac să mă duc fericită la culcare. Mă duc fericită când am făcut ceva care a contat, când văd că munca, efortul și implicarea mea au contat în universul ăsta. Mă duc fericită la culcare când simt că deși nu sunt o mamă perfectă, copilul meu simte iubirea mea și eu pe-a lui. Mă duc fericită la culcare după o zi în care eu am fost mândră de mine, iar pentru asta nu trebuie să fac ceva măreț, este suficient să știu că nu m-am mințit pe mine, că nu m-am sabotat sau, pur și simplu, că mi-am cumpărat flori sau orice mă bucură pe mine în momentul ăla. Dorm fericită după o discuție constructivă cu un om drag sau o îmbrățisare pe care am simțit-o autentică. Dorm fericită când sunt împăcată cu imperfecțiunile mele și când mă uit înapoi și simt că nu regret nimic.

• Care este visul tău? Acel vis, da. 

Să am o cafenea și o florărie alături, să stau de vorbă cu oamenii, să scriu mai mult, să am oameni frumoși și autentici în jurul meu. Sunt un om foarte simplu, mă fac fericită lucrurile mărunte, vreau să râd, să iubesc, să am libertatea de a fi sută la sută eu, fără să îmi fie jenă de judecata cuiva. 

• Ce faci pentru asta? 

Învăț despre cafea, învăț despre flori, învăț despre oameni și, mai ales, învăț despre mine. De ani de zile fac aranjamente florale în timpul liber și asta m-a ajutat să îmi cultiv răbdarea și să învăț că detaliile fac diferența. Am învățat că este important ce textură au florile pe care le pui într-un buchet, că nuanțele contează și că astea sunt elementele care fac diferența dintre un buchet de flori și o creație florală. Și mai fac ceva pentru visul meu: învăț în fiecare zi să îmi dau libertatea de a fi autentică, cu bune, cu rele. Ale mele sunt toate. 

     • Cum depășești etapele / situațiile grele? Ce faci cu ele?

Eu cred în puterea timpului. Știu că nu pot modifica trecutul, că viața nu are buton de undo. Și de-aici avem două variante: să trăim în trecut, să ne plângem de milă, să suferim, să inventăm scenarii care ne-ar fi dus în alte direcții. Sau să mergem mai departe. Să acceptăm că ne doare, să lăsam rănile să ne afecteze, dar dacă tot ne doare, măcar să nu fie degeaba, să învățăm ceva din asta. Viața nu e despre a fugi de durere și de greu. Nimic nu e întâmplător și bucuria nu ar fi bucurie dacă nu am cunoaște cum e fără ea. Nu există o fericire continuă, nu există doar ușor. Depășesc etapele grele mergând mai departe. Până la urmă, nu îmi e rușine de trecutul meu, de slăbiciunile mele, de durerile mele, de rănile mele. Am încredere infinită în capacitatea mea de a merge mai departe, de a nu sta pe loc, de a mă ridica, oricât de jos aș fi. 

     • Cel mai frumos mesaj pe care l-ai lăsa în povestea ta despre tine este….? ♥

Sunt doar un om. Sunt imperfectă, sunt bună, dar sunt și rea, în mine zac toate emoțiile de care este capabil un om pe pământul ăsta. Și oricât de defectă aș fi, iubesc fiecare părticică din mine și sunt recunoscătoare tuturor experiențelor, tuturor oamenilor din viața mea, pentru că ei au contribuit la magia din mine și la libertatea de a fi autentică. Nu știu să iubesc cu jumătăți de măsură, învăț să trăiesc cu toată intensitatea ființei mele.

Mire pe Instagram: https://www.instagram.com/mia_barbulescu?igsh=NDczYWRtdjRyb3R1

Mire pe Linkedin: https://www.linkedin.com/in/mirela-barbulescu-0556aa206/