E una dintre bunele prietene pe care mi-am facut-o mai tarziu, dupa 30 de ani, cand se spune ca-i mai greu sa-ti mai faci/gasesti prieteni adevarati. Ce am invatat din asta, si eu si ea, este ca exista exceptii si ca atunci cand simti, chiar se intampla, mai ales ca eu cred ca nu intamplator a intrat mai tarziu in viata mea. Pentru ca avem o relatie atat de sanatoasa, iar ‚copilaria’ nu-ti permite (mereu) lucruri chiar din cele mai sanatoase. Fiecare intalnire a noastra, in deja locul nostru, ora noastra, recurenta noastra, este pentru mine, si indraznesc ca si pentru ea, mai ceva ca o sedinta de terapie. Vorbim cele mai nesanatoase lucruri tocmai pentru a le transforma in sanatoase, bai, si functioneaza, absolut de fiecare data.
Pentru cei care o stiu, si o stiu multi oameni, Cristina mai este si un soi de ‚institutie’ de invatamant, materia Calatorii. Bai, nene, este harta lumii insasi, ca nu degeaba o are tatuata fix pe inchietura mainii. Eu una o sorb cu totul dupa fiecare calatorie pe care o face, imi asigura o zona de educatie la care ii multumesc universului ca mi-a dat acces, ca mi-a adus-o la meeting-ul ala din Baneasa Shopping City, cand lucram revista mall-ului impreuna.
As mai scrie despre ea cat o biblie, dar acum va las sa-i sorbiti povestea.
M-am angajat in 2008, la 1 august, cand vantul crizei incepuse sa bata, desi abia timid. Terminasem facultatea si urma sa incep un program de masterat, asa ca nu aveam in plan sa ma angajez. Am mers sa fac practica si, asa cum se intampla de obicei in viata, n-am mai plecat niciodata. Cred ca a fost dragoste la prima stire, daca se poate spune asa. Si aparent si jurnalismul m-a placut pe mine de m-a convins sa raman. Mai bine de 11 ani mai tarziu sunt in acelasi loc, nu fizic – pentru ca ne-am schimbat birourile de cateva ori in anii astia, dar la acelasi angajator.
Am studiat Relatii Economice Internationale la ASE, cu master in Geopolitică si Diplomatie. Apoi, cand eram in anul trei la ASE am pus pariu cu mama ca pot sa intru la o altă facultate fara sa invat nimic. Eu urma sa aleg facultatea si daca intram, mama avea sa-mi dea bani pentru o vacanta. Prinsesem gustul calatoriilor pe vremea aceea, desi eram abia la inceput. Am ales Jurnalismul pentru ca era una dintre putinele facultati unde admiterea se dadea in toamna (eu negociasem dupa ce multe deja avusesera examenele de inceput). Plus ca atunci cand eram copil visam sa fiu redactor-sef la Vogue, asa ca a parut cel mai simplu. La momentul acela insa, nu mai voiam sa fiu jurnalist de moda ci ambasador, de unde si studiile in domeniu, dar s-a intamplat ca viata sa aiba alte planuri pentru mine.
De la redactor-sef la Vogue, la senior-editor la ZF si mult peste 50 de destinatii de calatorii
Dupa primul an de jurnalism, o facultate care de altfel nu mi-a placut deloc, am decis sa renunt. Mama, tot mama, m-a convins sa merg totusi sa fac practica undeva pentru ca „cine stie cand vei vrea sa reiei studiile?” Raspunsul a fost niciodata, dar am mers totusi să fac practica, si asa am ajuns la ZF. Si asa am ajuns sa renunt la diplomatie pentru jurnalism, poate prima mea dragoste.
P.S. Mama mi-a dat bani si asa am ajuns prima data in Polonia intr-o tabara de voluntariat pe teme de migratie.
Cum spuneam, incepand cu 1 august 2008 m-am angajat la Ziarul Financiar si astazi tot acolo sunt, banca a treia, randul de la geam. Nu chiar, sunt de fapt pe randul şase, a treia masa de la geam. Am pornit ca redactor pe international. Dupa cateva luni de traduceri si citit presa internatională de profil – perioada extrem de utila pentru a intelege cum se redactează o stire si ce e de fapt o stire – am ajuns sa scriu pe retail. Anii au trecut si domeniile s-au inmultit, adaugandu-se printre altele restaurantele si cafenelele si zona de fuziuni si achizitii.
Astazi sunt senior editor la ziar, coordonand o serie de conferinte, anuare si suplimente. Sunt totodata editor-şef al revistei de lifestyle si lux Dupa Afaceri Premium, o publicatie lunara distribuita catre abonati. Revista, la care scriu de peste sase ani, este proiectul meu de suflet, locul unde scriu despre moda, calatorii si gastronomie fina. Ce poate fi mai fain?
Asa cum spuneam si mai sus, scriu in cea mai mare parte a timpului, ma vad cu executivi, antreprenori romani si straini, cu artisti si calatori cu care vorbesc despre lume si viata pentru ca apoi sa dau mai departe informatia. Din cand in cand mai moderez si evenimente, dar daca ar fi sa sumarizez jobul meu ar fi „scriu povesti adevarate”.
In timpul liber calatoresc si citesc, pentru ca amandoua ma ajuta sa scriu mai bine. Calatoritul e cea mai buna forma de educatie, iar cititul este vital pentru a putea mai apoi sa scrii, cred eu.
Vezi lumea si cunoaste-o prin ochii altor oameni.
Cand m-am angajat la ZF, directorul editorial cu care am avut interviul mi-a spus că „jurnalismul e cea mai frumoasa profesie din lume”. Nu l-am crezut atunci, dar astazi trebuie sa recunosc ca nu ma vad facand altceva. Sper doar ca meseria asta sa ramana – intr-o forma sau alta – vie. Sper sa nu dispara presa scrisa, desi acum poate parea un vis naiv.
Daca ar fi sa vorbesc de ce o iubesc as putea sa „trancan” mult si bine, dar o sa ma limitez sa spun ca ai o libertate pe care nu am gasit-o la niciun alt job. Plus ca ai sansa pe de-o parte sa vezi tu lumea, iar pe de alta sa o cunoşti prin ochii celor pe care-i intervievezi.
Si nici n-am decis vreodata pentru ce fac acum, nu cred ca m-am gandit niciodata unde trebuie sa fiu. Am trait mereu in prezent si a fost suficient sa fiu fericita pentru a intelege ca sunt acolo unde trebuie, din toate punctele de vedere. Mereu am crezut ca in momentul in care nu o sa mai fiu unde trebuie, o sa simt si o sa „calatoresc” spre o alta destinatie. Daca am libertate si incredere, nu am nevoie de multe alte lucruri. Iar dupa 11 ani de presa inca ma mai entuziasmez la o stire in exclusivitate.
Inca ma culc cu zambetul pe buze dupa un story fain pe care l-am scris sau dupa ce am primit un mesaj de la oamenii pe care i-am cunoscut prin intermediul jobului. Dar ca sa fiu 100% sincera, nimic nu ma incarca si ma bucura mai mult ca o calatorie proprie. Iar cand oamenii imi spun ca au plecat intr-un anumit loc datorita povestilor mele de calatorie, atunci da, sunt un om fericit.
Oamenii au vise. Sau planuri, in cazul Cristinei.
Nu ştiu daca am vise nerealizate. Nu vise mari, cel puţin. „Visez sa ajung in Socotra sau Bora Bora, dar acestea sunt de fapt planuri mai degraba decat vise. Momentan imi traiesc „visul”, calatoresc 3-4 luni pe an in lumea larga si in rest scriu cu drag si spor si asta inseamna pentru mine sa traiesc. ?
Sa mai spun despre mine ca, de regula ma enervez repede si simt ca se termina lumea, iar apoi, cumva, ca prin magie, situatiile se rezolva. Nu ştiu daca de la sine, dar cu siguranta nu am o soluţie „magica”. Dar voua, celor care cititi acum, si nu numai, va spun asta din suflet: Fii fericit, oricand, oricum, oriunde! ?
P.S. Stiu ca viata ei pare asa ca un vis, si chiar este, si mai stiu ca puteam pe bune sa simt cel putin invidie, dar credeti-ma: omul asta ofera atat de mult din el, incat n-ai cum sa simti decat dragoste. Ea ar spune acum: “eh, spui asta doar pentru ca ma iubesti tu…”, da, ai dreptate, si de asta, dar si pentru ca ai fost facuta sa dai inapoi din ce primesti tu de la lume. Mult!